copchilu_mic

Polimedia ofera o sansa bloggerilor romani ca sa-si procure propriul spatiu pe internet, doar a lor, fara sa depinda de siteuri mai mari, fara reclame bagate pe gat si despre subiecte din ce in ce mai jenante (dating online, sex-shopuri sau mai stiu eu ce alte minuni) in care isi poate orgaiza totul cum vrei bloggerul.
Pentru mai multe detalii despre initiativa: http://polimedia.us/trilema/2009/bursele-trilema
Felicitari pentru initiativa si mult noroc celor care vor sa isi incerce norocul.

drink your pain,
smoke your pride,
sniff your shame,
and inject him with your vision,
tell him how you feel,
let him see himself through your eyes. 

Arome înţepătoare de formol, muşchi uscaţi, atrofiaţi. Trei morţi zăcând pe mese de disecţie, distribuiţi uniform în sala de anatomie, cât să aibă loc fiecare să respire, să îşi împrăştie miresmele emanate de leşurile lor. Au suficient loc cât să nu se certe între ei, cât să nu fie tentaţi să evadeze de pe masa lor, unde sunt legaţi cu mănuşi chirurgicale, înfăşuraţi în pânză şi împachetaţi după ce le este presărată doza de sare şi apă.
Cum ar fi dacă conştiinţa unui cadavru s-ar trezi.
Să se vadă disecat, fără piele, cu studenţi curioşi cotrobăindu-i prin corp: Nu, nu îmi mai căuta nervul safen, că mă gâdilă. Nu, nu, nu acolo… şi apoi să izbucnească într-un hohot de răs. Să vezi toţi muşchii contractându-se, măruntaiele deşertându-se din abdomenul secţionat.
Să vadă în jurul lui studenţi cu ochii roşii, cu lacrimi scurse pe obraji. Nu trebuie să plângeţi după mine, eu mi-am trăit viaţa. Să zică naiv, neştiind că formolul în care a fost îmbăiat 6 luni îi face pe studenţi să plângă, să îi usture nasul şi să înjure de toţi sfinţii, neînţelegând de ce nu le bagă şi morţii lor în glicerină.
Să o zărească pe Ofelia, aflată la 3 mese de disecţie mai încolo să i se trezească sentimente tardive şi disecate de dragoste şi să trimită bileţele de amor scrise pe bucăţi de piele prin intermediul studenţilor puşi pe şotii.
Cum ar fi dacă şi-ar relua toate activităţile şi obiceiurile dinainte de deces, să iubească, să urască, să îi fie frică, frig, foame, să fie frustrat, să se simtă abandonat… Cum ar fi dacă ar continua să trăiască, în forma lui nouă, disecată?
 

Fac orice, numai ce trebuie nu. Tipic mie. Stau cu foile de curs împrăştiate pe masă, parcă aşteptând un imbold ca să mă apuc de învăţat. E trist că mă aflu în starea asta, mă complac, îmi plâng de milă, fac orice, numai ce trebuie nu.
Mă gândeam să îţi spun ce simt. Să îţi spun că mă simt ca într-o telenovelă expirată, că eu, persoana dură, implacabilă, fără sentimente reale, încep să simt şi gândul ăsta mă sperie.
Să îţi spun că eşti clişeul meu literar, pentru că orice gând scris şi publicat despre tine asta mi se pare. Să îţi spun că în spatele fiecărui status este ascuns un gând pentru tine, că în fiecare rând scris, e un gând pentru tine. Am crezut că prin scris mă voi elibera. M-am înşelat! Mă simt mai închisă şi mai ferecată între pereţii minţii mele. Degeaba ţip în gura mare mesaje prea incriptate, pentru că ele nu ajung la tine, şi dacă o fac, îţi lipseşte codul pentru a le descifra.
Încerc să îmi imaginez reacţia ta dacă ţi-aş spune. Numai scenarii odioase îmi vin în minte. Mă simt ridicol. Mă simt ca o copilandră puberă care face un crush pentru colegul ei de bancă. Or fi hormonii de vină, stressul sau poate doar faptul că am încetat să mă mint că nu îmi pasă.
Curajul meu se opreşte aici, un alt post ridicol, pe care cei care nu mă cunosc îl vor cataloga clişeic. Recunosc, aşa este. Şi partea mai tristă este că şi tu îl vei considera la fel, pentru că nu mă cunoşti, nu te cunoşti pe tine, văzut prin ochii mei.